17

Te priveam cum dormeai linistita. In acele clipe, tu erai singura mea lume. Doar tu, centrul universului meu. In urma, drumul batut o zi intreaga se inchisese, nu se mai vedea din el decat un punct alb, o amintire dulce, o stea mica si nebagata in seama. Da, era altceva, traiam un mement unic, traiam momentul perfect. Traiam! Realitatea este ciudata, uneleori cruda si nedreapta, orbitoare si atat de contradictorie incat, orice greseala, orice ezitare pare o nestemata. Dar credeam. Credeam cu tot sufletul ca te-am intalnit. Si poate inca mai cred!

In somnul tau, era altcineva poate si atunci. Dimineata, aproape m-am topit de durere, a trebuit sa plec, iar tu m-ai condus…renuntasei deja la vis? Ma chemai uneori, apoi uitai…vroiam sa vin dar dadeai inapoi, erai ocupata, prea ocupata pentru mine! Cum sa ma intorc? Cum? Mai aud uneori vocea suava, care ma chema. Dar parca era diluata, asteptam sa infloreasca, sa devina realitate, sa fie din nou frumos…pentru a putea pleca iar, intr-o zi, in lumea mea. In lumea noastra. Am nevoie de o certitudine. Si am sa vin in zbor daca e cazul, in visul tau. Visul, care era acolo. Era acolo ascuns, visul pe care inca visez sa il visezi, si sa crezi in el…visul care poate fi poarta catre adevarul nostru.

De ce m-ai chemat? De ce am venit? Inca nu am gasit un raspuns. Te privesc uneori in poze. Am gasit oare oglinda prin care sa te simt aproape? Pozele imi pot oferii, ce nu-mi poate oferii visul in care tu esti prezenta? Ma intrebam…ma intreb de fiecare data, de ce? Stii? Pentru un vis, fereastra realitatii e prea stramta, doar dorul tau o poate face sa se deschida cosmic, o trecere intre cea care esti si cea care poti fi. O treecere intre vis, speranta si certitudine.