Rosu. Speranta.

Din totdeauna mi-a placut natura. As putea spune ca natura este viata mea: m-am nascut in natura, am crescut in natura, traiesc din natura. Dar de data asta parca e prea mult. Sunt captiv in propria mea viata…in natura. Nici nu mai stiu numarul zilelor de cand ratacesc prin padurea asta. In orice directie m-as uita vad aceiasi copaci, aceleasi ierburi si aud aceleasi zgomote ale animalelor. La inceput m-am temut de aceste zgomote. Credeam ca ma vor ataca, insa nu stiu cum, sau de ce, nu am intalnit nici un animal, nici o pasare. Singurele vietuitoare pe care le-am intalnit sunt insesctele care imi fac noaptea un cosmar, ma gadila, ma musca, ma trezesc din 5 in 5 minute. Sunt inconjurat de o ‘mare verde’ din care nu mai reusesc sa ies. E ca un labirint dintr-un film prost. Un labirint fara iesire. Crengile copacilor parca m-au invelit. In maretia lor au ‘acoperit’ cerul si nici razele soarelui nu mai reusesc sa patrunda. Parca merg print-un tunel. Un tunel natural. Nu am nici un punct de reper, nici o sursa de inspiratie, nici o perspective de evadare din ‘propria-mi viata’. In ultimele 2 zile am mers pe o poteca batatorita pe care se vedeau urme proaspete, insa nu am reusit sa dau de nimeni. Ba mai mult, am impresia ca ma invart in cerc. Recunosc un copac ale carui crengi sunt crescute in forma literei B. Oare cat voi reusi sa mai rezist mancand doar fructe si mergand toata ziua...luptandu-ma cu natura! Am mare noroc ca din loc in loc mai intalnesc cate un rau…sau mai bine zis un parau. Cate un fir de apa cu care reusesc sa imi potolesc setea si sa-mi recapat puterea de a continua. Odata am incercat sa urmez cursul apei, insa in zadar. Aceasta izvoraste dintr-un loc si nu curge la suprafata mai mult de cativa zeci de metri, apoi dispare, intra in pamant.

Rosu! Am vazut rosu! Aproape ca mi-am pierdut de tot speranta, dar, vad rosu. E o planta pe care nu am mai intalnit-o. O planta marunta cu niste flori rosii. Un miros ametitor ma cuprinde cu fiecare pas facut catre ea. E un miros foarte frumos insa atat de puternic incat simt ca nu mai pot respire. De foarte mult timp nu am mai simtit alt miros decat cel de iarba, cel al copacilor care m-au inconjurat. Nu pot zabovi mult aici. Mirosul ma copleseste. A fost suficient ca am vazut aceasta planta. O pot numi planta increderii, planta sperantei. Ea mi-a dat puterea de a merge mai departe si de a spera ca aventura mea in aceasta jungle se va sfarsi curand. Trebuie sa continui. Trebuie sa ies ‘la lumina’. Trebuie sa vad cerul. Ma orientez dupa aceasta planta pe care o vad din nou la cativa pasi in fata. Si din nou mai inainte. Poate e un semn. Urmez planta cu flori rosii sperand ca ma va duce la marginea padurii. Oricum alta varianta nu am. Momentan e singura solutie si singurul reper pe care il pot urma.

Va intrebati cum am ajuns aici? Ei bine…asta e alta poveste!