Ultimul drum! Un lucru simplu!

La miezul noptii, cladirea era acoperita in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la fereastra unei garsoniere la parter...
In asemenea circumstante, cel mai adesea claxonam o data sau de doua ori, asteptam un minut sau doua si daca nu iesea nimeni plecam...
Dar am vazut in ultimul timp multi oameni care depindeau de taxi, la acea ora, ca fiind singurul lor mod de transport... Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.

Auzeam ceva tras de-a lungul holului. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. Un barbat mic de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta un costum sobru, bine aranjat cu o cravata impecabila si o palarie care aducea cu stilul anilor ’40. Langa el avea o valiza mica.

“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” intreba el.
Am dus valiza la masina si m-am intors sa il ajut. El m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” i-am zis eu...“Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”
“Oh, esti un baiat asa de bun!” zise el.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:
“Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”
“Nu este calea cea mai scurta” am raspuns rapid.
“Oh, nu conteza” spuse el. “Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”.
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ii erau scanteitori…
“Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat atunci. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”
In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
“Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde el si sotia lui locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans cu fetele. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si statea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima geana de soare se arata la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosit… Hai sa mergem.”
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum anevoios si o parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea barbatul. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa.

“Cat iti datorez?”a intrebat, in timp ce-si cauta portmoneul.
“Nimic” am zis.
“Asa ceva nu se poate! Tu din ce traiesti?”
“Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns.

Aproape fara sa ma gandesc i-am intins mana sa il salut. El m-a strans cu putere..
I-am strans mana si am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchidea… Era sunetul de incheiere al unei vieti…
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea. Si nici altadata. A fost ultima mea cursa. Am condus pierdut in ganduri… Pentru tot restul zile de-abia am putut vorbi.

Ce ar fi fost daca batranelul acela ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura? Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?

Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai simplu si mai important in intreaga mea viata.