Primul lui motor a fost un Simson. Adi abia terminase scoala de A si deja purta duduitul tipic monocilindrului nemtesc prin tot orasul. Cu greu ii mai incapea zambetul sub casca - luase fierul inaintea carnetului si-l incercase pe strazi laturalnice. Cu Nepra cumparata mai tarziu si chopperita apoi temeinic a ajuns sa "alerge", in sfarsit, in loc sa mearga mosnegeste. Cine era sa stie ca nu viteza ii va fi cel mai mare dusman, ci o clipa de neatentie din partea altcuiva...Adrian Serdare (zis "Droghy", de zapacit si naiv, nu de altceva) a fost prietenul tuturor motorizatilor din Iasi. Nu-si aduce nimeni aminte sa se fi certat "pe bune" cu cineva vreodata, iar pe saua din spate a motocicletei lui era intotdeauna loc pentru vreo "domnita aflata la ananghie".
Adi, stim ca te uiti acum in jos, spre noi, si ca zambesti putin contrariat - inca nu stii ce cauti in locul acela luminos in care te afli, la ce adunare cereasca de motociclisti ai fost chemat. Cand ai sa te vezi insa ruland pe asfaltul fara cusur si ai sa-ti dai seama ca benzina nu ti se termina niciodata, ai sa zambesti multumit si ai sa ne faci semn cu farul, dintre stele sau dintre vise. A ramas-bun, a salut, a chemare...
Drum bun, prieten drag!
adi nu te am uitat nici o secunda, mi-e dor de tine,cred ca ai fost singurul verisor cu care m-am inteles si am fost m-ai apropriati.Cum e acolo?oricum te visez pe un camp verde.Stiu ca esti bine. Sper sa ajung pe la mormant sa-ti aduc o floare.Ma inteb si acum daca e adevarat,caci ......
RăspundețiȘtergereUn text...si doar atat, acelasi text care apare si pe unul din site-urile de motociclism, si pe spatele fotografia lui si acum il gasesc pe acest blog.
RăspundețiȘtergereCuriozitatea ma impinge sa te intreb, Razvan, ceea ce ai scris pe blogul tau despre Adi, este doar o preluare a celor scrise, imediat dupa eveniment, de unul dintre amicii lui sau cunoscandu-l atat ai considerat util sa spui despre el?
Cristina N.: imi cer scuze pentru raspunsul intarziat. Ceea ce am scris aici, este textul despre care vorbesti si tu, textul scris pe spatele fotografiei respective.
RăspundețiȘtergereAdrian a fost / este varul meu. Textul l-am pus aici, pe blog, pe 16 mai 2008, la 4 ani de la acel eveniment. de ce? pentru ca asa am simtit in acel moment...
Multumesc
Buna Razvan, astazi se implinesc 7 ani...iar daca atunci cand s-au implinit 4 ani ai socotit important acel text, pot adauga eu acum despre varul tau ca era un om simplu si bun, bland si linistit. Ca ii placea sa rada si sa faca in asa fel incat sa iti dispara cutele de pe frunte, ca era liber si isi asuma senin toate consecintele acestui statut. Ii placea muzica buna, hoinareala cu prietenii, marea si linistea de dupa furtuna. Punea pasiune in ceea ce ii placea, prindea aripi atunci cand se urca pe Dnepr-a lui si isi pierdea ore in sir reparand sau modificand cate ceva la ea fara sa simta oboseala sau frigul. Era atent, apropiat, vesel si rebel...era in multe feluri un om remarcabil care sigur si-a gasit un loc linistit, in cer...
RăspundețiȘtergereToate bune!
Ma bucur mult sa aud asta !
RăspundețiȘtergereImi pare bine ca nu a fost uitat, si ca dupa 7 ani, insa este in sufletele noastre.
7 ani...cum au trecut...
Numai bine!
Adrian nu a fost uitat si nici nu va fi.. pe unii dintre noi, el insusi nu ne va lasa sa-l uitam atat de usor. Suna ciudat, mult prea ciudat si pentru mine sa cred tot felul de bazaconii, daca n-as fi trait eu insami cateva lucruri ciudate: intr-o dimineata de 12 sau 13 mai, o zi de joi parca, ne-am intalnit, fugeam la un examen.. Nu ne vazusem de mult timp, el fusese plecat o vreme din tara, si m-a invitat la o cafea sa mai povestim una, alta. Era fericit, mi s-a parut chiar ca avea un aer boem.. de indragostit, si un minut, doua, cat am stat de vorba, m-am bucurat pentru el, chiar ma bucuram sa-l vad dupa atata timp. Eram cam in intarziere si I-am dat o replica, pe care nu mi-o iert nici azi ca ,,ne mai vedem, ca doar n-au intrat zilele in sac!" Cine ar fi zis ca ale lui erau deja numarate, cine? Vazandu-l la cateva zile in sicriu, imi venea sa-l iau de guler si sa-i dau vreo 2 palme sa se trezeasca.. La un moment dat mi s-a parut ca visez, ca nici nu semana cu el, si aproape ca m-a apucat un ras isteric, incat am iesit din capela inainte sa ma vada cineva sa-mi spuna ca-mi bat joc de suferinta oamenilor, sau sa ma faca nebuna. La cativa ani de atunci, cu o seara inainte sa pornesc la drum spre Bucuresti, l-am visat, atat de intens si atat de trist, incat si sotul meu mi-a zis daca vreau sa oprim sa-i cautam crucea, el nu are nimic impotriva. ,,Treci de-atatea ori pe langa mine si niciodata nu opresti la mine!" erau cuvintele lui. N-am stiut niciodata cu exactitate pe unde a avut accidentul acela stupid, si s-o intreb pe sora lui mi se parea de-o cruzime, pe care nu mi-am permis-o nici in ziua de azi. Il pomenesc de atunci si ii aprind lumanari prin toate locurile sfinte pe care le-am vizitat, mi-as dori sa-l stiu linistit acolo unde e, dar nu e! Acum 2 ani, am lesinat dupa o anestezie, salvarea nu mi-a venit ca asa-i sistemul la noi.. No comment! Insa cat am fost inconstienta, l-am revazut, ca intr-o mare de umbre, si frig, foarte frig, imi tot spunea ,,pleaca de-aici, nu-I timpul tau! inainte sa vii tu la mine, o sa vina altii!" si chipul mamei lui l-am vazut ca prin ceata. Im marea aceea de umbre, am mai vazut 2 chipuri, unul care semana cu cel al bunicului meu de pe tata, mort cand eu aveam 6 ani, si o femeie, pe care descriindu-i-o mamei mele, a ramas socata! I-o descriam cu lux de amanunte pe una din bunici, pe care n-o vazusem niciodata, nici macar in fotografii. Am si acum momente in care il visez, il visez mereu trist, nu e un suflet linistit acolo unde e, am impresia ca e nelinistit pentru faptul ca oamenii il uita. I-am scris zeci de pomelnice, dar nu cred ca ajuta la ceva, e un suflet zbuciumat, trist, inchis intre 2 lumi. Sa nu ma credeti nebuna, cei care cititi! N-am crezut niciodata in prostii care tin de spiritism si lucruri mistice, pana a trai toate astea pe pielea mea, mi se pareau niste scorneli, bazaconii, stupizenii inventate de tiganci si babe, dar atat pot sa spun.. ca il simt pe Adrian prezent din cand in cand.
RăspundețiȘtergere